City break în Iași (III)

După ce ne-am revigorat cu câtw o limonadă am plecat din nou la drum.

Am parcurs rapid mall-ul despre care vă tot vorbeam în episoadele anterioare și ne-am reîntors în Piața Palatului Culturii, părăsită ceva mai devreme. De data aceasta am traversat-o în pas vioi și ne-am înscris pe bulevardul Ștefan cel Mare, conduși de a noastră dragă nepoată, ghidul ad-hoc care avea să ne provoace, mie cel puțin, o mare febră musculară după un traseu de peste opt kilometri. La vremea respectivă nu bănuiam nimic, deși căldura sfârșitului de vară al anului de grație 2015 se întețea pe măsură ce pașii noștri băteau caldarâmul fostei Străzi Mari, bulevardului ajuns alee pietonală extra-lată, un fel de prelungire a străzii Lăpușneanu dictată de primarul Nechita. Același primar care a hotărât tăierea teilor emblematici de pe marginile respectivului bulevard și înlocuirea lor cu un soi de salcâmi. Motivul? Unul din cinci copaci abia mai statea în picioare. În fine, dacă teii aceia au avut o tristă soartă, monumentele arhitecturale emblematice pentru Iași nu au impărtășit-o, cel puțin nu în totalitate, după cum aveam să ne dăm seama.

treiierarhi.jpg

Abia ce intraserăm pe Bulevardul Ștefan cel Mare (și Sfânt), când, în stânga noastră zărirăm turlele făloase ale bisericii Sfinții Trei Ierarhi. Soarele mai urcase pe cer o bucată bună din momentul plecării în drumeția noastră, astfel încât lumina acum cu furie zidurile albe de piatră ale monumentalei clădiri. Astfel încât doar privitul complicatei dantelării săpate în piatră pe toată suprafața zidurilor bisericii cerea un oarece efort ochilor mei care se împăienjeniseră sub atacul orbitor al luminii. Toate decorațiile exterioare ale zidului se expuneau în lumină, îmbrăcate într-un alb virginal, cum nu cred să fi fost zugrăvite vreodată, nici măcar pe vremea domnitorului Vasile Lupu. Nu am intrat în biserică, am preferat să privim doar statuia marelui Poet apoi, pe când eu încă încercam să înțeleg ce caută statuia lui Mihai Eminescu într-o mânăstire, nevastă-mea descoperi brusc o placă memorială ce atesta faptul că poetul chiar locuise într-o chilie de acolo o scurtă perioadă de vreme. Îndreptându-se spre zidul ce găzduia acea placă memorială, se pare că nesocotise o altă plăcuță, mult mai umilă pe care scria "Trecerea oprită", astfel încât nevastă-mea avu de înfruntat indignarea unui paznic ce își dădea astfel importanță în fața unor babe cucernice și moșnegi de soiul celor ce se pot găsi în curtea oricărei mânăstiri. Paznicul, exasperat că nevastă-mea are obrăznicia, în opinia lui, să-i răspundă, pus pe o pistă falsă probabil de accentul ei bucureștean, o sili să suporte în final o remarcă despre tot disprețul său asupra "celor care se întorc și ele din Italia și se dau mari cucoane". Săracul, nu știu dacă și-a dat seama de ce toți trei râdeam cu atâta poftă, încredințat fiind probabil că are în fața lui una din "italiencele" de conjunctură cu care era, probabil, atât de obișnuit.

eminescu.jpg

Între mănăstirea Trei Ierarhi și Mitropolie se află un lăcaș de închinăciune catolic care scăpă totuși curiozității noastre, căci hotărârăm să ne îndreptăm direct spre Mitropolie. În curtea așezământului se intră la această vreme pe o podină lungă de scânduri, trebuind să te strecori ne printre schele ce atestă nesfârșite lucrări de restaurare ce se desfășoară de ani buni încoace. Schelele acoperă porțiuni bune din clădirea bisericii, lăsând totuși loc pe alei mulțimii de credincioși în pelerinaj la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva. La o astfel de coadă am stat și noi răbdători, mai bine de o jumătate de ceas, înainte de a intra în biserică.

Clădirea își merită numele de Catedrală Mitropolitană, fiind măreață și vastă, construită într-un stil neașteptat de occidental. Pictura lui Tătărescu, icoanele și masivul altar anulează în cele din urmă această impresie, reușind să imprime un stil mai ortodox (in ce sens doriți) catedralei. Moaștele Sfintei sunt adăpostite în partea dreaptă față de intrarea în biserică, dincolo de un șir impunător de stâlpi de secțiune pătrată. Când am intrat, preoții tocmai terminau slujba, fiind marea sărbătoare a Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Sufletul meu de păcătos bucureștean și corporatist fu cuprins pe loc de evlavie și cucernicie Ne-am rugat la icoane și la moaște, neputând zăbovi prea mult, căci în spatele nostru așteptau alți "petenți" doritori să se închine la moaștele Cuvioasei. În cele din urmă aprinserăm câte o lumânare și ne întoarserăm din răcoarea bolților de piatră la căldura sfârșitului de vară ieșeană.

Chiar peste drum de Catedrala Metropolitană se află Teatrul Național. Ne-am oprit o clipă pentru a admira clădirea teatrului, în fața căreia se află un parc. Nu știam atunci că BBC avea să accepte ulterior propunerea de înscriere a acestui teatru într-un top sui-generis a celor mai frumoase teatre din lume. Am făcut poate ce-ar fi făcut oricare turist ajuns, de exemplu, în București, în fața clădirii Ateneului. După ce am privit un pic la frumoasa panoramă a clădirii plus parcul aferent, am plecat pur și simplu mai departe.

national.jpg

Pe măsură ce străbăteam bulevardul, descopeream că Iașul nu a "renunțat" încă la micile "butice" care există aproape la fiecare pas, îmbiind trecătorii cu nimicuri, "împingând" pe trotuar frigiderele cu sucuri și înghețate. Deja setea începea să-si facă prezența, soarele urcând spre amiază. Am amânat momentul "întâlnirii" cu o sticlă de suc pentru când vom fi găsit un loc mai liniștit decât un trotuar de bulevard.

Între timp, ajuns în capătul bulevardului-cel-mai-pietonal-cu-cei-mai-frumoși-salcâmi am mai traversat o stradă și, ocolind intrarea într-un pasaj pietonal subteran pe care nepoată-mea a ținut cu mândrie să ni-l semnaleze, ne-am pomenit într-un loc neașteptat de șaizecist. O piață mare, pătrată, al cărei centru de greutate îl constituie clădirea unui hotel (Unirea), construit probabil în anii '60, judecând după stil - asta deși, ani de zile, un alt hotel (Traian) cred că fusese clădirea cea mai impunătoare din zonă. Printre sutele de porumbei - doar aceștia fiind prezenți în Piața Unirii într-o sâmbătă de dimineață - am reușit să disting o statuie, cea care justifică numele pieței, anume statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În lateral și în spate, alte mostre de arhitectură șaizecistă, de m-am și gândit dacă în acei ani nu a fost cumva vreo campanie de sistematizare a tuturor centrelor orașelor mari.

unirii.jpg

Stând în mijlocul pieței pavate cu dale mari și albe, lăngă statuia domnitorului Unirii, am simțit, pentru prima dată de când plecasem, zăpușeala amiezii. Pavajul și monumentele albe - soclul statuii până la un punct-începuseră să strălucească cu o oarecare agresivitate datorată soarelui puternic.. Chiar și porumbeii leneveau, strângându-se unii în alții încercând să cucerească câte un petec de umbră. Setea începuse să mă sâcâie.

cuza.jpg

Bifând așadar încă o statuie a unui mare personaj al istoriei noastre, ne-am strecurat pe lângă mai sus amintitul hotel Traian și am făcut primul pas pe încă și mai pustia, în acea zi și la acea oră, stradă Lăpușneanu. Străbătând această stradă istorică, acest Corso ieșean pe care în vremi trecute se preumblaseră atâtea mari personalități ale urbei, aș fi vrut să simt o emoție mai mare decât simțeam, dar nu puteam, deoarece strada era dezolant de pustie, iar în stânga și în dreapta nu găseam nimic sa-mi atragă atenția.

Cu aceasta încheiam periplul prin centrul Iașului, urmând să urcăm dealul spre grădina Copou, deal, care, în acea amiază fierbinte de vară avea să devină o mică Golgotă pentru noi.

This article is my 8th oldest. It is 1209 words long, and it’s got 0 comments for now.